PRIN FEREASTRA SUFLETULUI

Darul

2010-07-23T23:17:00.000-07:00

Reverendul Chalfant povesteste despre un cuplu care tocmai isi sarbatorea nunta de aur.Sotul a fost intrebat cu aceasta ocazie care este secretul casniciei sale atat de reusite.Si - asa cum este obiceiul oamenilor mai in varsta - el raspunse printr-o poveste.
Sotia sa, Sarah, era singura fata pe care o curtase in viata lui.El crescuse intr-un orfelinat si muncise din greu pentru tot ce avea.Nu avusese niciodata timp sa intalneasca fete pana cand Sarah isi facu aparitia in viata lui.Pana sa-si dea seama ce se intampla, o si ceru in casatorie.
In ziua nuntii, dupa ce si-au jurat credinta unul altuia, tatal lui Sarah isi lua ginerele deoparte si ii facu un dar, spunandu-i:
- Darul acesta iti ofera toate invatamintele de care trebuie sa tii seama ca sa ai o casnicie fericita.
Tanarul despacheta cu stangacie pachetul, in care se afla un ceas de aur.Il lua in mana cu foarte multa grija.Dupa ce il examina cu atentie, descoperi ca pe capacul ceasului se aflau gravate cateva cuvinte pe care avea sa le citeasca ori de cate ori se uita la ceas... cuvinte care - daca aveai sa le dai ascultare - detineau secretul unei casnicii reusite.Iata care erau acestea: "Daruieste-i mereu cuvinte de dragoste lui Sarah!"
Morris Chalfant
Povestire realizata de Marilyn K.McAuley

Sonata lunii

2010-07-13T08:38:00.001-07:00

Care dintre noi n-a avut vreodata un moment de mare durere?
Cine n-a simtit in vreun moment al vietii dorinta de a renunta?
Cine inca nu s-a simtit singur, extrem de singur si a avut senzatia de a fi pierdut sensul sperantei?

Nici oamenii faimosi, bogati, importanti nu sunt scutiti de a avea momentele lor de singuratate si de adanca amaraciune. La fel i s-a intamplat unuia din recunoscutii compozitori ai tuturor timpurilor, Ludwig Van Beethoven, nascut in anul 1770, in Bonn, Germania, care a murit in anul 1827, in Viena, Austria.

Beethoven traia una din aceste zile triste, fara stralucire si fara lumina. Era foarte abatut din cauza mortii unui principe al Germaniei care fusese ca un tata pentru el.

Tanarul compozitor suferea de o mare lipsa de afectivitate. Tatal sau era alcoolic inrait si il batea. A murit pe strada din cauza betiei. Mama sa a murit foarte tanara. Fratele sau de sange nu l-a ajutat niciodata cu nimic si la toate astea se adauga agravarea bolii sale. Simptomele de surzenie incepeau sa-l tulbure, gata sa-l lase nervos si iritat.

Beethoven putea sa auda doar folosind un fel de trombon ( palnie ) acustic in ureche. Lua cu sine totdeauna o hartie si un caiet pentru ca oamenii sa-si scrie ideile si asa sa poata comunica, insa nu toti aveau rabdare pentru asta, nici ca sa-le citeasca de pe buze.

Dar cum niciun fiu al lui Dumnezeu nu este uitat, sosi ajutorul spiritual, prin intermediul unei fete oarbe, care locuia in aceeasi modesta pensiune, unde se mutase Beethoven, si care ii spuse aproape strigand „Eu as da totul ca sa pot vedea o noapte cu clar de luna”.

Auzind-o, Beethoven se emotiona pana la lacrimi. La urma urmei, el putea vedea! El isi putea pune maiestria in compozitiile sale.

Pofta de viata ii reveni si atunci compuse una din piesele cele mai frumoase ale umanitatii: „Sonata Clar de luna”.

În tema sa, melodia imita pasii lenti ai unor persoane, probabil ai sai sau ai altora, care duceau sicriul mortuar al principelui, protectorul sau.

Privind la cerul argintat de clarul de luna si amintindu-si de tanara oarba, ca si cand s-ar intreba de cauza mortii unui mecena atat de iubit, el se lasa cufundat intr-un moment de adanca meditatie transcendentala.

Unii specialisti in muzica spun ca cele trei note, care se repeta insistent in tema primei parti a Sonatei, sunt cele trei silabe ale cuvantului „why?” (de ce?) sau ale altui cuvant sinonim, in germana.

Dupa ani de la depasirea suferintei, va veni incomparabila “Oda a bucuriei”, ultima parte din Simfonia a IX-a, care incununeaza misiunea acestui compozitor, deja cu totul surd.

“Oda bucuriei” exprima recunostinta sa adusa vietii, pentru faptul de a nu se fi sinucis.

Totul datorita acelei fete oarbe, care i-a inspirat dorinta de a transpune in note muzicale o noapte cu luna.

Cu sensibilitatea sa, Beethoven a descris, prin melodie, frumusetea unei nopti scaldate de clarul de luna [razele lunii], pentru cineva care nu putea vedea cu propriii sai ochi.

Ludwig van Beethoven este unanim recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. El a lasat posteritatii opere nemuritoare, printre care: noua simfonii (a III-a Eroica, a IV-a a Destinului, a VI-a Pastorala, a IX-a cu finalul Oda bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptata ca imn oficial al Uniunii Europene); cinci concerte pentru pian si orchestra (remarcabile al IV-lea si al V-lea Imperialul); un concert pentru vioara si orchestra; Missa solemnis; 32 Sonate pentru pian (printre care a VIII-a Patetica, a XIV-a Clar de luna, a XXIII-a Appassionata); Sonate pentru vioara si pian (mai cunoscuta Sonata Kreutzer); 16 cvartete pentru coarde; Opera Fidelio. Productia muzicala a lui Beethoven este considerata in mod traditional ca o punte intre Clasicism si Romantism

Clar de luna este Sonata pentru pian nr. XIV in do diez minor, cunoscuta si cu numele de Sonata lunii. Beethoven a compus aceasta sonata in 1801 si a dedicat-o Contesei Giulietta Guicciardi de care era indragostit. În 1832, poetul Ludwig Rellstab a comparat melodia acestei sonate cu lumina lunii reflectata pe un lac. De atunci piesa este cunoscuta ca “Sonata lunii”. Sonata are trei miscari (parti).

Pe baza istorisirii relatate de muzicianul Enrique Baldovino

Vizualizari

Prin Fereastra Sufletului

Exista zile in care...

2010-07-13T08:33:00.001-07:00

Exista zile in care nu te simti bine, te simti morocanos, singur, si extenuat.
Zile in care te simti mic si nesemnificativ, sau frustrat si ingrijorat, cand nimic parca nu este la indemana.
Sa te apuci de ceva pare imposibil.
Parca iti vine sa izbucnesti in lacrimi in orice moment.
in cele din urma, iti dai seama ca treci prin viata fara nici un scop.
Nu stii cat timp mai poti rezista.
Te vei trezi intr-o dimineata si vei observa ca ti-au aparut niste riduri noi, te-ai ingrasat putin, sau ti-a iesit un cos mare pe nas.
Poate vei fi concediat, parasit, sau te vei face de ras in public, sau ti se va da o porecla cu subinteles.
La serviciu, seful tau se ia de tine, si toata lumea din birou te innebuneste.
S-ar putea sa te doara capul, sau spatele, sau dintii, sau sa ai buzele uscate.
Oricare ar fi motivul, esti convins ca acolo sus, cineva nu te mai iubeste…

Te vei intreba: Ce sa fac, ce sa fac?
Pai, daca esti ca majoritatea oamenilor, te vei ascunde in spatele unei sperante nesigure ca totul se va rezolva de la sine.
Apoi iti vei petrece restul vietii uitandu-te peste umar si asteptandu-te ca totul sa mearga rau din nou…
Dar asta este o nebunie pentru ca esti tanar doar o singura data in viata, si nu esti niciodata batran de 2 ori…
Cine stie ce lucruri fantastice se ascund chiar dupa colt?!
Pentru ca, pana la urma, lumea este plina de surprize extraordinare, Lucruri pe care nici nu ti le poti imagina acum.

Exista miresme delicioase, si gustari strasnice.
Cine stie? Poate vei deveni foarte bogat, sau poate un superstar.
Suna bine, nu-i asa?
Exista jocuri, sporturi, si karaoke, si dansuri.
Dar cel mai important: exista dragoste, soapte, si imbratisari.

Deci cum poti gasi acea stare de multumire si liniste?
in primul rand nu te mai da la o parte din fata problemelor. infrunta-le!
incearca sa meditezi daca poti, sau du-te la o plimbare.
incearca sa vezi lucrurile dintr-o alta perspectiva.
Fii mandru de cine esti, dar nu-ti pierde niciodata abilitatea de a rade de tine insuti.
Traieste fiecare zi din viata ca si cand ar fi ultima.
Nu-ti fie frica sa musti mai mult decat poti sa mesteci.
Asuma-ti riscuri.
Nu te da inapoi de la nimic!
Pentru ca, pana la urma, nu asta inseamna sa traiesti?
Iti doresc sa fii ambitios si disciplinat in tot ceea ce faci!!!

Nu mai aştepta să se schimbe lumea!

2010-07-13T08:32:00.001-07:00

În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.

Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã iar drumul a fost stâncos şi dificil.

Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din întreg regatul cu piele. În mod cert va fi nevoie de mii de piei de vite şi va costa o uriaşă sumă de bani.

Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui: “Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani. Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele”.

Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui “încălţări” cu care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului.
Morala:

Nu mai aştepta ca lumea să se schimbe aşa încât să îţi fie ţie mai uşor, mai bine. Întoarce-ţi privirea către tine, investeşte în tine. Drumul în viaţã nu a fost şi nici nu va fi vreodată facil. Dar dacă te “dotezi” corespunzător îi vei putea face faţă cu succes.

Einstein despre Dumnezeu

2010-07-13T08:27:00.000-07:00

Profesorul unei universitati importante si-a provocat studentii sa raspunda la urmatoarea intrebare: “Dumnezeu a creat tot ceea ce exista?”

Un student a raspuns ferm: “Da!”

Profesorul a pus o noua intrebare: “Daca Dumnezeu a creat totul inseamna ca el l-a creat si pe diavol. Si de vreme ce acesta exista (asa cum putem observa in propriile noastre actiuni), inseamna ca Dumnezeu este cel rau?”

Studentul nu a putut raspunde la acesta supozitie, iar profesorul a sustinut ca demonstrat astfel faptul ca a crede in Dumnezeu este o poveste pentru copii, lipsita de logica.

Un alt student a ridicat mana si a cerut sa puna o alta intrebare. El s-a ridicat in picioare si a intrebat: “Domnule profesor, starea de frig exista?”

“Bineinteles!”, i-a raspuns profesorul. “Ce fel de intrebare este aceasta? Cu siguranta ca exista, nu ti-a fost frig, n-ai tremurat niciodata?”

Proaspatul student a raspuns: “De fapt starea de rece nu exista. In concordanta cu legile fizicii, ceea ce noi consideram rece reprezinta de fapt absenta caldurii. Orice lucru poate fi obiect de studiu atata vreme cat transmite energie (caldura). Zero absolut reprezinta absenta totala a caldurii, dar starea de rece nu exista. Ce am facut noi este doar sa cream un termen care sa descrie ce simtim cand nu primim caldura in organism.”

“Si, continua studentul, intunericul exista”?

“Bineinteles!” raspunse profesorul.

De aceasta data studentul raspunse: “Va inselati din nou, domnule profesor. Nici intunericul nu exista. Ceea ce exista de fapt este doar absenta luminii. Lumina poate fi studiata, intunericul nu. Nici nu poate fi fractionat intunericul, lumina da. O simpla raza de lumina alunga intunericul pe suprafata pe care ajunge raza de lumina. Intunericul este un termen inventat de oameni pentru a descrie ce se intampla cand nu avem lumina.”

In sfarsit, studentul il intreba pe profesor: “Domnule profesor, exista raul absolut?”

Profesorul ii raspunse “Bineinteles ca exista, dupa cum am mentionat la inceputul discutiei vedem violuri, crime, violenta peste tot in lume, toate acestea sunt intruchiparea raului.”

“Domnule profesor, raul absolut nu exista. La fel cum am demonstrat in celelalte doua cazuri, raul absolut este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absentei lui Dumnezeu in inima omului!”

Dupa toate acestea, profesorul se recunoscu invins de aceasta argumentatie logica sii nu mai spuse nimic.

Numele acelui tanar student era ALBERT EINSTEIN.

Sursa: Newsletterul editurii For You

Nu vei mai privi o ceasca de cafea la fel

2010-07-13T08:23:00.001-07:00

O tanara a mers la mama ei si i-a povestit despre viata sa si despre lucrurile grele pe care le are de infruntat. Nu mai putea, vroia sa se dea batuta. Se saturase sa se tot lupte si sa se chinuie. Se parea ca ori de cate ori reusea sa rezolve o problema, alta noua isi facea aparitia.

Mama ei o duse in bucatarie. A umplut 3 vase cu apa si le-a pus pe fiecare la foc. In scurt timp apa din ele a inceput sa fiarba. In primul vas a pus morcovi, in al doilea oua, iar in ultimul vas cafea macinata. Le-a lasat sa fiarba fara sa scoata nicio vorba.

Dupa 20 minute a oprit focurile. A pescuit morcovii si i-a pus intr-un bol. A scos afara ouale si le-a pus intr-un bol. Apoi a scos cu un polonic si cafeaua si a pus-o in al treilea bol.

Intorcandu-se spre fata ei a intrebat-o:
"Spune-mi ce vezi?"

"Morcovi, oua si cafea", a raspuns ea.

Mama ei a adus-o mai aproape si a rugat-o sa ia morcovii in mana si sa-i spuna ce simte. Fata a facut ce i se ceruse, si a remarcat ca acestia sunt moi. Apoi mama ei a rugat-o sa ia un ou si sa-l curete de coaja. Facand aceasta, fata a observat ca oul este acum tare. In final, mama a rugat-o sa sorbeasca din cafea. Fata zambind a savurat o inghititura din cafeaua cu o aroma imbietoare.

Curioasa, a intrebat-o pe mama ei: "Ce inseamna toate acestea, mama?"

Mama ei i-a explicat ca toate cele 3 lucruri au avut parte de aceeasi adversitate, apa fiarta. Fiecare dintre ele a reactionat insa diferit.

* Morcovii au fost la inceput tari, puternici si neinduplecati. Dar apa fiarta i-a inmuiat si au devenit slabi.

* Oul a fost fragil. Coaja lui subtire i-a protejat lichidul interior, dar dupa ce a fiert continutul sau s-a intarit.

* Boabele de cafea macinate au fost unice. Dupa ce au fost fierte, ele au schimbat apa.

"Care dintre ele esti tu?" si-a intrebat fiica. "Cand adversitatea bate la usa ta, tu cum raspunzi? Esti un morcov, un ou sau un bob de cafea?"

Gandeste-te si tu: Care sunt eu?

* Sunt morcovul care pare puternic, dar durerea si adversitatea ma fac sa imi pierd puterile, sa devin fragil.

* Sunt oul care porneste la drum cu o inima maleabila, care se schimba cu caldura? Am un spirit fluid care dupa o moarte, o despartire, probleme financiare sau alte greutati se aspreste? Exteriorul meu e mereu acelasi, dar in interior zace o inima impietrita?

* Sau sunt precum boabele de cafea? Atunci cand apele devin fierbinti reusesc sa schimb situatiile din jurul meu si sa dau tot ce am mai bun din mine?

In timpurile in care intunericul si esecurile primeaza, te poti ridica la un alt nivel? Cum faci fata adversitatii? Esti un morcov, un ou sau o boaba de cafea?

Poate ca ai parte de destula bucurie care sa te faca dulce, de suficiente incercari care sa te faca puternic, de suficienta tristete care sa te faca uman si de suficienta speranta ca sa te faca fericit.

Cei mai fericiti oameni nu au neaparat cel mai bun sau cel mai mult din toate; dar ei stiu sa beneficieze din plin de tot ceea ce le apare in cale. Cel mai luminos viitor va avea intotdeauna la baza un trecut uitat, nu poti inainta in viata pana cand nu lasi la o parte esecurile si suferintele din trecut.

Atunci cand te-ai nascut, tu plangeai si toti cei din jurul tau radeau. Traieste-ti viata astfel incat la finalul ei tu sa fii cel care rade si toti cei din jurul tau sa planga.

Principiul narcisei galbene

2010-07-13T08:20:00.001-07:00

Fiica mea mi-a telefonat de mai multe ori sa-mi spuna:
-Mama, trebuie sa vii sa vezi narcisele galbene inainte ca vremea lor sa treaca!

Eu doream acest lucru, dar era un drum de doua ore cu masina de la Laguna la lacul Varful Sagetii. Cand fiica mea a sunat a treia oara, i-am promis ca voi merge joia viitoare. In acea zi insa timpul s-a racit dintr-odata si a plouat.

Dar promisesem, asa ca am mers acolo. Cand in sfarsit am pasit in casa lui Carolyn si i-am salutat si imbratisat pe ea si pe nepotii mei am spus:
-Carolyn, lasa narcisele galbene. Timpul este nefaborabil,sunt nori si ceata, asa ca nu exista nimic in lumea aceasta care sa ma faca sa mai conduc cativa kilometri!

Fiica mea a zimbit si, cu mult calm, a spus:
-Noi conducem pe vremea asta, mama.
-Ei bine, nu merg nicaieri pina nu se face timp frumos.

Am crezut ca am fost destul de convingatoare.
-Sper insa ca ma vei duce la service ca sa-mi ridic masina, a spus fiica mea.
-Cat de departe trebuie sa mergem?
-Cateva strazi. O sa conduc eu, sunt obisnuita cu asta.

Dupa cateva minute, am intrebat-o:
-Unde mergem ? Asta nu e drumul spre service.
-Mergem spre narcisele galbene. Carolin a zambit.
-Carolyn, am spus eu cu asprime in glas, te rog sa intorci.
-Linisteste-te, mama. Nu-ti vei ierta niciodata daca pierzi aceasta experienta.

Dupa aproximativ 20 de minute, am intrat pe o straduta pietruita si am vazut o mica biserica. Mai incolo, pe partea bisericii, am vazut scris cu litere de mana: “Gradina narciselor galbene”. Am coborat din masina si am mers in urma lui Carolyn in jos pe carare. Apoi cararea a cotit si cand am ridicat privirea am ramas muta de uimire.

Inaintea mea se afla cea mai minunata imagine. Arata de parca cineva luase un butoi urias de aur si il revarsase peste piscul si versantii muntelui. Florile au fost plantate in maiestuoase vartejuri, minunate fasii si randuri portocaliu inchis, albe, galben ca lamaia, roz-portocaliu, galben ca sofranul si galben ca untul.

Fiecare varietate de flori a fost plantata ca un grup, asa ca s-au involburat si au inflorit ca niste rauri cu tonalitati cromatice unice. Erau 5 acri de flori.

-Dar cine a facut asta?, am intrebat-o pe Carolyn.
-O femeie. Ea locuieste aici pe proprietate. Aceea este casa ei.

Carolyn mi-a indicat o casa mica si modesta in mijlocul acelui tinut. Am mers catre casa. Pe un zid am vazut un afis. “Raspunsuri la intrebarile pe care stiu ca ti le pui” era titlul.

Primul raspuns a fost un simplu: “50.000 bulbi.”
Al doilea raspuns a fost: “Unul, pus pe rand, de catre o singura femeie. A fost nevoie de doua miini, doua picioare si putin creier.”
Al treilea raspuns a fost: “Am inceput in 1958″.

Am descoperit atunci Principiul Narcisei Galbene. Pentru mine, acel moment a fost o experienta care mi-a schimbat viata.

M-am gindit la aceasta femeie pe care eu nu am intalnit-o niciodata si care, cu mai mult de 40 de ani in urma, a inceput cu un bulb, creand in timp propria sa viziune asupra frumusetii si bucuriei si impodobind varful unui munte obscur. Plantand pe rand cate un bulb de narcisa, an dupa an, ea a schimbat pentru totdeauna lumea in care traia. A creat ceva nespus de magnific, de frumos, de inspirat.

Principiul pe care ni-l arata gradina ei de narcise galbene este unul din cele mai marete principii ale cresterii si evolutiei. Este lectia care ne invata sa inaintam spre scopurile si dorintele noastre, pas cu pas - adesea facand doar un pas mic, de copil - si sa invatam sa iubim ceea ce facem, sa invatam sa folosim acumularea in timp.

Cand multiplicam momentele scurte de timp in care producem ceva mic, prin efort zilnic, vom constata ca putem realiza lucruri magnifice. Putem schimba lumea.

-Treaba asta ma intristeaza, intr-un fel, am recunoscut eu. Cate as fi putut realiza, daca mi-as fi stabilit un scop minunat acum 35 ori 40 de ani si as fi muncit in toti acesti ani sa-l ating, plantand cate un singur bulb o data… Gandeste-te ce-as fi fost in stare sa realizez!

Fiica mea mi-a spus raspuns in stilul ei direct:
-Incepe de maine! Nu mai are nici un rost sa te gandesti la timpul pierdut.

Modul de a face dintr-o “lectie” o bucurie si o cale de evolutie, in loc de un motiv de regret, este sa te intrebi: “Cum pot folosi azi ceea ce tocmai am invatat?”. Ne convingem pe noi insine ca viata va fi mai frumoasa dupa ce ne vom casatori, dupa ce vom avea un copil, apoi altul. Dupa care suntem frustrati ca nu sunt copiii destul de mari si speram ca vom fi mai multumiti atunci cind ei vor creste. Apoi suntem frustrati ca sunt adolescenti si se poarta ca atare. Suntem siguri ca vom fi fericiti cand ei se vor maturiza…

Ne spunem ca viata noastra va fi completa cand ei se vor casatori, cand vom avea o masina noua, cand vom putea avea o vacanta placuta, sau cand ne vom pensiona.

Adevarul este ca nu exista un moment mai bun pentru a fi fericit, decat cel prezent. Daca nu acum, atunci cand? Viata noastra va fi intotdeauna plina de schimbari. Este cel mai bine sa aceepti asta in sinea ta si sa decizi sa fii fericit oricum.

Fericirea este calea. Asa ca, bucura-te si pretuieste fiecare moment pe care il ai si pretuieste-l si mai mult, pentru ca te bucuri de el impreuna cu cineva apropiat, cineva suficient de special ca sa-ti petreci timpul cu el/ea… si aminteste-ti ca timpul nu asteapta pe nimeni.

Asa ca INCETEAZA sa mai astepti…
-pana cand masina ori casa este platita,
-pana cand iti iei o masina sau casa noua,
-pana cand copiii pleaca de acasa,
-pana cand iti termini studiile,
-pana cand slabesti 10 kg,
-pana cand te ingrasi 10 kg,
-pana cand te casatoresti,
-pana cand ai copii,
-pana cand te pensionezi,
-pana la vara,
-pana la primavara,
-pana la iarna,
-pana la toamna,
-pana cand mori…

Nu exista un moment mai bun ca cel de acum, pentru ca sa fii fericit. Fericirea este o calatorie, nu o destinatie! Si poate ca astazi este cea mai buna zi ca sa plantezi primul bulb al propriei tale gradini de narcise… tu stii cel mai bine!

Arta iubirii

2010-07-13T08:04:00.003-07:00

Arta iubirii - Ganduri despre iubire - Don Miguel Ruiz
fragment din cartea Arta de a iubi de Don Miguel Ruiz

Arta iubirii incepe cu noi insine. Primul pas consta in a deveni constienti, in a intelege adevarul potrivit caruia fiecare om isi viseaza propriul vis. Cine intelege acest lucru devine responsabil pentru partea sa din relatie, adica pentru el insusi. Stiind ca este responsabil pentru partea sa de relatie, el o poate controla cu usurinta. Nu are insa nici un rost sa incerce sa controleze si cealalta jumatate a relatiei. Daca il/o respectam cu adevarat, noi vom intelege ca partenerul nostru/partenera noastra, sau prietenul, fiul, mama, toti sunt pe deplin responsabili pentru jumatatea lor de relatie. Daca vom sti sa respectam cealalta jumatate, relatia noastra nu va fi niciodata caracterizata de conflicte. Noi nu vom avea nicodata parte de razboi in familie sau in cuplu.

Mai departe, daca intelegem ce inseamna iubirea sau ce inseamna teama, putem deveni constienti de modul in care ne comunicam visul altor persoane. Calitatea comunicarii noastre depinde de optiunile pe care le facem in fiecare moment, de racordarea ccealaltaorpului nostru emotional la vibratia iubirii sau la vibratia fricii. Chiar daca ne aflam pe calea fricii, noi putem sa schimbam vibratia pe cea a iubirii. Este o optiune personala. Constientizarea caii pe care ne aflam poate schimba totul.

In sfarsit, daca intelegem faptul ca nimeni altcineva nu ne poate face sa fim fericiti decat noi insine, si ca aceasta fericire este rezultatul iubirii care emana din fiinta noastra, vom putea atinge maiestria in cea mai mare arta, Arta Iubirii.

Noi putem vorbi desrep iubire si putem scrie o mie de carti despre ea, dar iubirea difera pemtru fiecare om in parte, caci ea trebuie mai intai experimentata. Iubirea nu este un concept, este o stare de fapt, o modalitate de a actiona. Singura cale de a atinge starea de fericire este iubirea in actiune. Singura cale care conduce la suferinta este teama in actiune

Singura cale prin care putem atinge maiestria in iubire este sa practicam iubirea. Nu este nevoie sa o justificam sau sa o explicam; este suficient doar sa o practicam. Practica este cea care creaza maestrul.

Bucuria de a iubi - Osho

2010-07-13T08:03:00.000-07:00

Bucuria de a iubi - Osho
fragment din cartea Farmacie pentru suflet de Osho

Atunci cand iubesti, esti plin de bucurie. Cand nu poti iubi, nu ai cum sa fii fericit. Bucuria este o functie a iubirii, o umbra a acesteia. Ea urmeaza pretutindeni iubirea.

De aceea, deschideti-va din ce in ce mai mult fata de iubire si veti deveni din ce in ce mai fericiti. Nu va trebui sa va intereseze daca iubirea va este returnata sau nu; acest lucru nu are nici cea mai mica importanta. Fericirea urmeaza pretutindeni iubirea, indiferent daca aceasta din urma este returnata sau nu sau daca celalalt ii raspunde cu aceeasi moneda. In aceasta consta rezultatul iubirii, in faptul ca valoarea ei este intrinseca. Ea nu depinde de raspunsul celuilalt, ci va apartine in intregime dumneavoastra. Nu conteaza nici pe cine iubiti: poate fi un caine, o pisica, o piatra sau un copac.

Asezati-va langa o stanca, cu o atitudine plina de iubire. Purtati un mic dialog. Sarutati piatra si asezati-va pe ea. Simtiti-va una cu ea, si dintr-o data veti simti un val de energie dublata de o bucurie imensa. POate ca nu piatra v-a raspuns la iubirea dumneavoastra - sau poate ca a facut-o, dar acest lucru nu are nici o importanta. Cert este ca iubirea dumneavoastra a generat acest val de fericire. Cine iubeste este fericit.

De intelegeti acest secret, puteti fi fericit 24 de ore pe zi. Daca sunteti plin de iubire timp de 24 de ore pe zi, fara sa mai depindeti de un obiect al iubirii, veti deveni din ce in ce mai independent, caci veti putea iubi fara ca cineva sa fie de fata. Veti putea iubi chiar si golul din jurul vostru. Chiar daca sunteti singur in camera, veti umple intreaga camera de iubirea voastra. Chiar daca va aflati intr-o inchisoare, o veti putea transforma instantaneu intr-un templu. In clipa in care o veti umple cu iubire, ea nu va mai fi o inchisoare. Invers, un templu poate deveni o inchisoare daca nu este umplut cu iubire.

Dragoste adevarata

2010-07-13T07:51:00.001-07:00

Întâia epistolã cãtre corinteni a Sfântului Apostol Pavel (capitolul XIII)

Iubirea vine prin Duhul Sfant de la Dumnezeu Iubire:
Iar nadejdea nu rusineaza pentru ca iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua. (Romani 5:5)

Dumnezeu este "iubitorul sufletelor":
Dar Tu ierti tuturor, ca toate ale Tale sunt, Stapane, iubitorule de suflete. (Solomon 11:26)

Dumnezeu este iubire
Iubitilor, sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu.
Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire.
Intru aceasta s-a aratat dragostea lui Dumnezeu catre noi, ca pe Fiul Sau cel Unul Nascut L-a trimis Dumnezeu in lume, ca prin El viata sa avem.
In aceasta este dragostea, nu fiindca noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.
Iubitilor, daca Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, si noi datori suntem sa ne iubim unul pe altul.
Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu ramane intru noi si dragostea Lui in noi este desavarsita.
Din aceasta cunoastem ca ramanem in El si El intru noi, fiindca ne-a dat din Duhul Sau.
Si noi am vazut si marturisim ca Tatal a trimis pe Fiul, Mantuitor al lumii.
Cine marturiseste ca Iisus este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu ramane intru el si el in Dumnezeu.
Si noi am cunoscut si am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are catre noi. Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el.
Intru aceasta a fost desavarsita iubirea Lui fata de noi, ca sa avem indraznire in ziua judecatii, fiindca precum este Acela, asa suntem si noi, in lumea aceasta.
In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavarsit in iubire.
Noi iubim pe Dumnezeu, fiindca El ne-a iubit cel dintai.
Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca.
Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau. (1 Ioan 4:7-21)

Dacă nu am dragoste nu sunt nimic

2010-07-12T04:10:00.000-07:00

Tocmai această iubire nebună a lui Dumnezeu pentru om caracterizează meditaţia. „meditaţia este explozia Iubirii” spune Krishnamurtî care se referă totuşi la o cu totul altă tradiţie! Iubirea este semnul oricărei meditaţii autentice, esenţa ei chiar, şi a medita înseamnă mai întâi a te învălui cu mantaua Iubirii pentru a te lăsa pătruns de ea. De aceea, pentru a relua o expresie a Terezei de Avila, nu trebuie atât să ştii mult despre meditaţie, cât mai ales să iubeşti mult. Nici o tehnică nu va duce nicăieri dacă nu este susţinută pe de-a întregul de Iubire. A medita înseamnă a iubi, înseamnă a scrie o istorie de Iubire după modelul Bibliei, înseamnă a ne oferi corpul nostru ca loc al acestei istorii sfinte…

Numeroşi sunt cei care meditează pentru tot felul de raţiuni, repliaţi asupra lor înşişi ca şi persoana cochetă în faţa oglinzii ei, aflată la pândă în aşteptarea efectelor care ar putea îmbunătăţi frumuseţea ei… şi numeroase sunt organismele mercantile care nu cer mai mult decât să se îmbogăţească pe socoteala unei asemenea dorinţe! Dar experienţa arată că acest comerţ este joc al diavolului şi că Narcis care îşi sculptează propria sa statuie o va vedea într-o zi prăbuşindu-se în neant sub povara orgoliului lui… Constatarea este clară, experimentală, aproape un fapt de laborator: nu există realizare de sine, nici vindecare durabilă a omului fără iubire. Din contră: se ştie acum după ani întregi de practică că terapiile exclusiv psihologice sau dând acces la stări de conştiinţă deschid spre o nostalgie inconsolabilă, ducând chiar la leziuni fiziologice, şi că singurul factor terapeutic este Iubirea, pentru că numai Ea atinge profunzimea omului! Totuşi, este adevărat, efecte pot fi dobândite, şi sunt numeroase, pe toate planurile, pe calea meditativă pe care am descris-o, începând cu vindecări multiple ale corpului şi ale sufletului, până la trezirea unei conştiinţe total necunoscute şi transfigurarea totală a fiinţei; dar cel care face din aceasta scopul lui cade în ultimul dintre fachirisme… Pot cunoaşte şi deţine toate secretele puterii omeneşti, „dacă nu am Iubire nu sunt decât o aramă sunătoare sau un chimval răsunător…Aceasta nu-mi foloseşte la nimic” (1 Co 13,1)… chiar dacă aceasta face mult zgomot!

...

Realitatea mea profundă este Iubirea, şi cu cât mă afund mai mult în Iubire, cu atât mai mult sunt. Rădăcinile, fundamentul fiinţei mele, este Iubirea (Ef 3,17; Rom 5,5). Acolo sunt iluminat încă de pe acum iar meditaţia nu este cale de cucerit, ci deschidere spre Iubirea care este în cel mai adâncul din mine. A medita înseamnă a iubi, căci Dumnezeu nu vrea alt răspuns la Iubirea Lui decât iubirea noastră, locuire reciprocă a conştiinţelor, transparenţă a conştiinţei divine pentru conştiinţa umană şi viceversa. O pătrundere reciprocă infinită a lui Dumnezeu şi a omului. Iubirea caută Iubirea şi îşi ajunge sieşi. Această creştere a unuia la celălalt nu este niciodată terminată, este o unire transformatoare continuă. Când iubirea pătrunde prin natura noastră umană, ea deschide în ea (natura umană) posibilităţi infinite de a iubi la rândul ei, şi de a înainta la nesfârşit spre asemănarea divină. Tocmai în această reciprocitate iubitoare constă sfinţenia, conştiinţă abisală în contact cu Persoanele divine unde se trezeşte şi creşte persoana umană. Disperările noastre se risipesc atunci şi faţa noastră începe să se transfigureze; devenim noi înşine, începem să trăim din plin…

Dar înainte de a fi iluminare, Iubirea este purificare. Lui Dumnezeu care nu încetează să-l caute pe om şi să coboare în sărăcia cea mai extatică până la a adopta un corp pentru a fi egalul lui, a trăi chinurile crucii şi ale infernului pentru a putea spune inimii omului un „Te iubesc” necondiţionat, „Tu eşti totul pentru Mine”, eu nu pot decât să-i dau un acord fără rezervă sau…să-L refuz, căci fiecare are dreptul de a alege şi mortalitatea. Cu condiţia să o facă conştient! Dar cel care spune „da” intră într-o mişcare de acceptare a toate, necondiţionată şi anticipată, inclusiv umilire, respingere sau lipsă de importanţă, moarte pe propria cruce, aşa cum am spus. Căci trebuie să se moară faţă de dependenţa de sine pentru a depinde de Altul. În afara Ta accept să nu fiu nimic. Vreau să fiu prin Tine şi pentru Tine. Sărăcie totală. Renunţare la proprietate.

(Selectie de texte din cartea:
Dincolo, în adâncul nostru,
initiere în meditatie,
de Alphonse si Rachel Goettmann

O cale privilegiată –meditaţia

2010-07-12T04:03:00.000-07:00

Nimic nu descrie mai bine iubirea de neconceput a lui Dumnezeu pentru păcătosul pocăit ca parabola fiului risipitor, îndepărtarea şi întoarcerea acestuia, uimitoarea Bucurie din chiar inima dramei. Este istoria fiecăruia dintre noi, parabola prin excelenţă a actului meditativ, ar trebui s-o purtăm în inima noastră, să o „rumegăm” pentru a o putea trăi. Nu există nimic mai minunat în toată Biblia! Şi cel care începe s-o trăiască simte curând sărbătoarea care se pregăteşte în forul lui interior, re-crearea de sine prin acţiunea de necuprins, inexplicabilă a Domnului prezent. La cel mai mic semn de pocăinţă, de cum întoarcerea noastră se amorsează şi chiar dacă suntem încă departe, Tatăl ne zăreşte şi, mişcat de compasiune, fuge şi se aruncă de gâtul nostru pentru a ne îmbrăţişa îndelung… „Repede, aduceţi cea mai frumoasă haină să-l îmbrăcăm cu ea, spune el, … să mâncăm şi să ne veselim, căci fiul meu care era mort a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit!” (Luc 15,11-32)

Reducerea omului la „eul” său raţional şi obiectivant, exclusiv funcţional şi utilitar, a introdus marea sciziune în el...

Unitatea fiinţei este întreruptă şi conştiinţa de a aparţine unui Tot nedivizat, deschiderea spre dincolo din adâncul lui, unde omul îşi are originea şi de unde se primeşte, s-a pierdut. Ancorarea lui nu mai este în Absolut. Divizat în sine şi în consecinţă separat de restul universului, al cărui rezumat era el însuşi într-un anume fel, separat de la Sursa de viaţă, el s-a întors spre „micul eu” de suprafaţă care exacerbează voinţa lui proprie. Şi iată că domeniul nelimitat al misterului lui devine o închisoare minusculă în care el, singur, ajunge să se adore pe sine însuşi! Descentrat fiind de Dumnezeu, concentrat asupra sa, omul se situează pe sine însuşi ca scop ultim al vieţii lui. „Patimile au intrat toate în suflet odată cu autarhia” , spune Teofan Zăvorâtul [1] .

Duhul, separat de Dumnezeu şi ne mai hrănindu-se din El, parazitează sufletul, hrănindu-se din acesta. Dar sufletul, negăsind decât vidul acolo unde Dumnezeu transmitea plinătatea vieţii Lui, parazitează la rândul lui corpul şi caută plăcerile trupului. Mai mult, corpul însuşi, Templu profanat de acum, ne mai locuit de Sfântul Sfinţilor, este literalmente ca şi aruncat în afară, extravertit prin toţi porii şi prin cele cinci simţuri, dedat avariţiei şi posesiunii, parazitajului universului ambiant şi al cosmosului întreg.

…

... A „păcătui”, într-unul din sensurile lui etimologice, înseamnă a rata ţinta, a se înşela asupra direcţiei şi deci de a rata scopul…

Omul care s-a separat astfel de rădăcinile lui în divin, de dincolo din adâncul lui însuşi, nu mai trăieşte decât în dimensiunile reduse ale spaţiului şi timpului (dimensiunea orizontală) cu o conştiinţă redusă la „micul lui eu”. El a încetat să fie om şi nu mai este decât individ. Şi-a pierdut dimensiunea lui esenţială, de dincolo de spaţiu şi de timp, cea care îl constituie ca persoană. Va putea acest om să fie vreodată fericit?

…

Fără a renaşte pe un alt plan de conştiinţă decât cel al eului raţionalist, nu se intră în contact cu această realitate ale cărei însuşiri şi semnificaţii sunt complet noi, adică despre care nu ne putem face o idee plecând de la ideile noastre (Ef 3,20). De aceea convertirea, marea întoarcere a fiinţei, până la moartea ego-ului, este cheia de boltă a întregului mesaj biblic ca şi a mesajului celorlalte religii. O experienţă uimitoare pe care fiecare este invitat să o facă: „Veniţi şi vedeţi” (Io 1,39). Ea este turnanta vieţii, care ne dă în sfârşit „urechi de auzit, ochi de văzut şi inimă pentru a înţelege (Mt 13, 13-15)”.

Foarte concret, despre ce este vorba în această experienţă care îi dezvăluie omului adevărata sa dimensiune? Este vorba mai întâi de o experienţă a fiinţei care suntem noi în străfundul nostru, dincolo de orice imagine sau concept. Şi, pentru că este inseparabil legată, de o experienţă a Fiinţei absolute. Dar adesea, Fiinţa este neutră pentru început, impersonală, transcendenţă fără nume, rug aprins neţinând de niciuna din categoriile obişnuite ale conştiinţei ordinare şi răspunzând invariabil solicitărilor de început ale acesteia: „Eu sunt Cel care Este!” în orice caz, bulversarea interioară este totală şi focul consumator…

…

În definitiv aventura cea mai eroică a omului nu este explorarea universului său exterior, oricât de infinit ar fi acesta, ci aceea de a deveni om. Adevăratul infinit pentru om este omul însuşi. Începând de acolo şi numai de acolo se va putea re-crea lumea, căci acolo este originea ei: forţa interioară a omului! Omul cunoaşte trei feluri de revoluţii. Cele materiale au rezultate puternice; cele morale şi intelectuale sunt infinit mai vaste prin orizontul lor şi mai bogate prin roadele lor; dar cele spirituale sunt marile semănături [2] .”

…

Aceasta este ceea ce pretinde meditaţia: „să reuşească omul viu” şi aceasta „până la a-L vedea pe Dumnezeu [3] ”. Capodopera pentru om este el însuşi. Drept urmare, cuvântul meditaţie, care acoperă la ora actuală o mulţime de activităţi diverse, îl poate induce în eroare pe cel care o consideră drept o reflecţie asupra unei teme, o cercetare de tip raţional sau o obiectivare oarecare operată de către mentalul voluntar… Să spunem dintr-odată ceea ce va fi conţinutul tuturor dezvoltărilor ulterioare: meditaţia este înţeleasă aici în sensul de cale de transformare. Este vorba de o maturizare a omului întreg: în raportul cu sine: deschidere faţă de fiinţa sa esenţială pentru naşterea persoanei sale; în raportul cu alţii şi cu lumea: o cu totul altă relaţie decât schimbul funcţional; în raportul cu Dumnezeu: transparenţă în el a Fiinţei absolute. Dar în acest proces cele trei sunt una: experienţa Fiinţei efectiv conţine tot.

„Astfel, noi considerăm cuvântul meditaţie în sensul literal de meditari (itari in medio), care înseamnă a fi condus spre centru şi nu a se dirija spre centru. Acest centru nu e ceva spre care se concentrează omul, ci ceva care concentrează omul, adunându-l din interior şi spre interior. Acest centru este fiinţa esenţială, nucleul transcendent al celui care meditează şi se resimte ca o stare în care opoziţia subiect-obiect dispare din ce în ce mai mult. Această stare de destindere este urmată de senzaţia naşterii unei forme noi. Astfel fiinţa esenţială îşi face intrarea în conştiinţă şi este simţită aici ca centru vital (ancorat în fiinţă) al unei noi conştiinţe a lumii. Omul se simte ca născut din nou… Acest contact cu fiinţa debutează printr-o nostalgie aproape inconştientă a inimii şi trebuie să se continue fără oprire, îndreptându-se până la experienţa fundamentală a explodării eului şi a realizării fiinţei, care transformă totul [4] .”

fragment din "Dincolo, în adâncul nostru", de Alphonse si Rachel Goettmann

Dincolo, în adâncul nostru

2010-07-12T03:56:00.000-07:00

de Alphonse si Rachel Goettmann

Adevărata dimensiune a omului

Prizonier al disperării şi al angoasei lui fiind, omul îşi refulează fără încetare fiinţa lui profundă. Din această suferinţă care zvâcneşte, inexplicabilă la început pentru conştiinţa obişnuită, se poate naşte o imensă nostalgie, nostalgia a ceva ce nu cunoaştem şi care totuşi ne locuieşte. O anume agitaţie, simţămintele de frică, de vinovăţie şi de gol lăuntric devin însoţitorii noştri obişnuiţi. Ei sunt acolo fără un motiv aparent şi nimic de pe lume nu poate remedia ceva: toate măsurile noastre de siguranţă lasă neschimbată această frică aflată în noi, nici una din bogăţiile acumulate nu acoperă acest gol ce se cască tot mai mult iar omul onest, care duce o viaţă fără reproş, continuă să resimtă o ciudată vinovăţie. Căci este vorba, de fapt, de cu totul altceva. Deja Viktor Frankl recunoştea în aceasta „nevroza existenţială.

Într-un anumit fel, este impulsul Fiinţei. Prin nostalgia lui, omul actual presimte, în secret, existenţa unei plenitudini eliberatoare, dincolo de orice „a avea, a putea, a şti” care înlănţuie şi reduc eul lui la zădărniciile lumeşti. El presimte posibilitatea de a fi un cu totul altul într-o transformare niciodată terminată, precum şi existenţa unui sens dincolo de toate sensurile şi non-sensurile tuturor dreptăţilor şi nedreptăţilor, aşa cum le înţelege doar raţiunea lui. El presimte, în definitiv, existenţa iubirii dincolo de orice iubire particulară, independentă şi capabilă să zămislească independenţa, dincolo de orice singurătate depopulată.

Nostalgie a infinitului pe care nimic din ceea ce este finit n-o va putea satisface vreodată, ea este semnul unui Altceva… Dar acest dincolo nu este niciodată un altundeva: el este în adâncul omului, este propria lui profunzime. O profunzime care totuşi îi scapă şi pe care nu o poate cuprinde cu conştiinţa lui raţională, care măsoară şi defineşte. El o presimte doar. Este o intuiţie a Fiinţei care nu are nimic în comun, ba dimpotrivă, cu logica eului obiectivant şi cu nimic din lucrurile de care acesta se cramponează. Intuiţie tot mai puternică şi mai exigentă pe măsură ce o nouă conştiinţă sapă, nu în raţiunea ci în inima omului. Şi iată-l că începe să ia în serios momentele privilegiate ale vieţii lui, scurte şi fulgurante. Momente despre care păstrează o amintire de neşters: ziua, ora, locul precis în care prezenţa Fiinţei l-a traversat ca o lumină, i-au marcat definitiv memoria. Fiecare dintre noi îşi reaminteşte aceste puncte luminoase care presară astfel existenţa noastră. Brusc şi într-un mod cu totul neaşteptat, fără nici o legătură, suntem transplantaţi într-o cu totul altă realitate, uluitoare. Aceasta poate dura câteva secunde numai, dar ştim că o altă dimensiune, care nu are nimic de a face cu spaţiul şi timpul, tocmai ne-a atins.

Ocazia este adeseori insignifiantă; totuşi, omul face de multe ori experienţa aceasta, când se loveşte de limita extremă a raţiunii sale existenţiale, zidurile micului său eu, şi când nenorocirea îl scufundă într-o noapte de deznădejde: el poate fi literalmente sesizat de această lumină şi poate fi proiectat în afara oricărei angoase, lipse de sens sau singurătăţi!

Pericolul este acela de a ne opri pur şi simplu la o experienţă şi de a spune „a fost bine, a fost minunat!”, fără a fi conştientizat despre ce este vorba. N-ar mai rămâne decât o amintire, extraordinară fără îndoială, dar numai o amintire… când, de fapt, a fost vorba de o chemare spre celălalt tărâm: omul s-a văzut, pentru o clipă, un cu totul altul, cel care este într-adevăr, şi cel care este chemat să devină. De acest răspuns depinde fericirea lui.

....

selectie de fragmente din cartea cu acelasi titlu

"100 de meditatii din închisoare"..final

2010-07-12T03:50:00.000-07:00

De ce o carte atât de ciudată? (meditaţia nr.50, pag.172)

Este ciudat că, în scopul mântuirii noastre, ni s-a dat o carte care este atât de greu de înţeles, cu o mulţime de capitole pline de plictisitoare şi aparent inutile aşa-zise genealogii sau enumerări de persoane fără importanţă. Ezra 10, de exemplu, conţine o lungă listă de preoţi, evident, doar pentru faptul că aveau soţii străine. Cartea, de asemenea, conţine unele episoade repovestite de trei sau patru ori. Scriitori religioşi, de inspiraţia şi limpezimea unui Ioan Chrisostomul, de pildă, ar fi putut, cu siguranţă, să scrie o literatură mai bună decât autorii biblici.

Biblia este scrisă astfel încât să nu fie înţeleasă la prima abordare. La Fapte 22:11, Pavel scrie despre incapacitatea de a vedea din cauza slavei luminii cereşti.

Eu am trăit în celule întunecoase de închisoare. Când am ieşit din nou la lumină, am fost orbit şi a trebuit să mă adaptez încetul cu încetul.

Numai aceia care sunt obişnuiţi cu trăirea în slavă pot înţelege secretele Bibliei.

Mintea firească aspiră la mărginire, acurateţe, definiţii precise şi limite bine conturate. Ea fuge de eternitate, unde aceste lucruri dispar. Dumnezeu preferă să comunice cu noi în linişte. Cei treizeci de ani petrecuţi de Isus în linişte ne descoperă mai multe despre Dumnezeu decât ceea ce a vorbit El în trei ani.

Cuvintele exprimă doar o parte a realităţii; cea mai importantă parte a înţelepciunii este aceea pe care cuvintele nu o pot cuprinde. În momentul în care un suflet vorbeşte, natura sa interioară este întinată de patimile, interesele, prejudecăţile, presupunerile sale trecătoare sau de teatralitate. Adevărata natură a sufletului este desacralizată prin exprimare.

Biblia nu este o mare operă de artă. Când începe retorica, realitatea ultimă este înăbuşită. Stilul elocvent este un semn de degenerare.

Vieţile multor poeţi de seamă au fost nefericite pentru că au vorbit prea mult. Romeo şi Julieta şi-au petrecut prima noapte declamându-şi poezii unul altuia. Putea căsnicia lor să fie fericită?

Biblia este o stranie şi tăcută mângâiere a Miresei de către Mire. Ea conţine cuvinte şi capitole întregi a căror valoare n-o vede nimeni. Dar tocmai în aceasta constă valoarea lor. Dacă o mireasă citeşte pasionată un roman interesant, plin de detalii atractive şi înfrumuseţat de un stil minunat, mirele rămâne nemângâiat. Dar în Biblie sunt capitole întregi de genealogii nesfârşite şi liste de nume. Lectura lor te plictiseşte şi pui cartea deoparte.

Acesta a fost scopul: cartea să fie pusă jos, din când în când, iar tu să te încredinţezi îmbrăţişării îmbătătoarei linişti, unde problemele textului încetează să mai existe.

Aveţi sărutul Lui. A te pregăti să-L primeşti este scopul Cărţii Sfinte.

Valoarea voinţei drepte (meditaţia nr. 52, pag.177)

Căci îşi zicea ea (Matei 9:21) …şi-a zis(Luca 7:39).Ceea ce e important nu este atât lucrul spus cu voce tare, cât ceea ce spunem în interior. Ori de câte ori vorbim altora, ne gândim la consecinţele celor spuse de noi în cazul că vom fi făcuţi responsabili. Am putea fi duşi în faţa tribunalului, am putea să ne pierdem slujba; am putea avea tot felul de complicaţii. Pentru diverse motive nu exprimăm în afară ceea ce simţim înăuntru. Dumnezeu Se uită la inimă. El aude vorbele noastre interioare, şi bune şi rele, şi, potrivit cu acestea, ne judecă.

Vorbele interioare ale cuiva pot fi la fel de diverse şi nepotrivite ca şi cele exprimate în afară. Vorbesc în interiorul meu; tot în interior judec şi ceea ce spun. Pot critica vorbele mele interioare, iar alteori le pot aproba. Omul nu este dintr-o bucată. Întotdeauna suntem sfâşiaţi de dorinţele conflictuale, care sunt exprimate de voci contradictorii interioare. Dincolo de acest strat, se află realitatea ultimă, în interiorul nostru, care observă întreaga viaţă cu seninătate, ascultă convorbirile noastre interioare, dar rămâne tăcută.

Interiorul nostru este Hristos, Cel pe care hinduşii îl numesc comoara florii de lotus.

Bătălia trebuie câştigată în interior. În afară vorbirea ta trebuie să fie edificatoare, dar poate ţi se potrivesc vorbele Domnului: …voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi necumpătare (Matei 23:25).

Cum putem purifica interiorul? Doar prin dorinţă. Domnul a spus odată Mechtildei: Când vei primi trupul şi sângele Meu va trebui, pentru Slava Numelui Meu, să ai căldura şi zelul pe care le-au avut pentru Mine cele mai arzătoare inimi. Atunci vei fi vrednică să te apropii de Mine încrezătoare, având această pregătire, căci Eu voi privi la puterea pe care tu doreşti să o ai şi voi ţine seama de ea dacă o ai într-adevăr.

Ceva similar i s-a spus şi credincioasei Gertrude. Ea, la apropierea de Sfintele Taine, şi-a exprimat dorinţa să le primească cu aceleaşi sentimente ca ale Sfintei Fecioare şi ale celor mai mari sfinţi. Atunci, Mântuitorul i S-a arătat şi i-a spus:Acum vei apărea în faţa celor din Cer împodobită într-adevăr aşa cum ai dorit tu să fii.

Dumnezeu priveşte la ce e mai bun în voi.

Din întreaga biografie a unui ofiţer roman, Biblia aminteşte doar câteva minute în care acesta a dovedit o credinţă puternică (Matei 8:19). Din întreaga viaţă stricată a femeii samaritence, Biblia reţine o zi, în care ea a fost zeloasă misionară (Ioan 4:28-30).

Din orice aţi gândi, dacă aveţi dorinţa de a fi cel mai sfânt om care a fost vreodată, Dumnezeu vă va reţine dorinţa aceasta interioară şi toate gândurile voastre de altă natură vor fi înlăturate. Formulaţi înăuntrul vostru cele mai înalte dorinţe, chiar dacă nu aveţi nici cele mai slabe puteri de a le îndeplini, şi veţi primi cea mai mare preţuire.

În afară putem să ne stăpânim doar parţial. Cele mai mari hotărâri sunt topite de focul ce-l avem în sânge.

Nu putem controla mişcările interioare ale sufletelor noastre cât suntem treji, iar controlul în timpul somnului este şi mai redus. Este de ajuns să aveţi o dorinţă pură şi nu vã veţi mai teme de nimic.

Este scris: Domnul a fost cu Iosif (Geneza 39:2). Nu tot ceea ce a făcut Iosif a fost drept. Oricine ştie ce despoţi erau regii antichităţii nu-şi poate imagina un Iosif, fiind prim-ministru al Egiptului, fără a face grave compromisuri cu conştiinţa sa. Trebuia să se închine zeilor Egiptului şi să se conformeze obiceiurilor păgâne. Dar Dumnezeu ştia şi momentele lui de izbândă asupra ispitei. El cunoştea şi cea mai înaltă dorinţă a lui Iosif, care a rămas valabilă în faţa Lui chiar dacă nu a fost îndeplinită în Iosif.

Domnul a fost cu Iosif şi va fi şi cu tine, dacă dincolo de faptele exterioare şi gândurile interioare, chiar fără să simţi dragoste, tu doreşti să iubeşti.

Dacă doreşti sfinţenie fără a avea nici cel mai slab început al ei, ţi se va da sfinţenie.

Recunoştinţa lui Dumnezeu faţă de tine(meditaţia nr.53, pag.181)

Curăţă-te înăuntru şi Dumnezeu îţi va fi recunoscător. Dumnezeu recunoscător? O asemenea idee nu ţi-ar fi trecut niciodată prin minte, dar este inclusă în predica de pe munte. Dacă îi iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? (Luca 6:32). Răsplată de la cine? Evident că de la Dumnezeu. El vă este recunoscător dacă îi iubiţi pe cei ce nu vă iubesc.

Spicul de grâu şi floarea se înclină cu mulţumire spre pământul din care le-au venit apa şi mineralele cu ajutorul cărora au crescut. Şi prin venirea lui Hristos pe pământ, Dumnezeu Însuşi S-a înclinat cu mulţumire în faţa tuturor acelora care, asemenea lui Avraam, Iosif, Moise, Budha şi mulţi alţii, au depăşit ataşamentele omeneşti, pofta, lăcomia şi egoismul, i-ai iubit pe cei nevrednici de a fi iubiţi, au făcut bine acelora care le-au vrut răul şi au dăruit fără speranţa de a primi.

Isus S-a înclinat cu recunoştinţă în faţa apostolilor, care au lăsat totul pentru El şi le-a spălat picioarele. El ştia că toţi oamenii vor avea vieţi pline de suferinţe şi morţi dramatice din pricina dragostei lor pentru El şi de aceea El S-a înclinat în faţa lor ca un slujitor şi le-a spălat picioarele.

Cultivaţi gândurile bune faţă de semenii voştri. Dacă v-au înşelat, amintiţi-vă că tot răul lor are aceeaşi consistenţă cu a visului. După câţiva ani, voi înşivă nu vă veţi mai aminti de el. Faptele lor mor aşa cum mor oamenii şi cum se risipesc visele. Biblia vorbeşte despre fapte moarte (Evrei 6:1). Răul îndreptat de cineva către tine va trece, în timp ce gândurile tale bune despre el vor rămâne. Dacă nu îţi vin spontan gânduri bune, să vrei să le ai, chiar dacă inima păstrează încă resentimente şi ură.

Dumnezeu nu judecă stratul superficial al inimii tale, ci priveşte la regretul tău profund pentru că astfel de voci încă rămân în tine.

Profitaţi în mod deosebit de aceste momente, imediat după împărtăşanie. Atunci Împăratul este în voi la fel de sigur cum se afla în sânul Fecioarei. Acesta este momentul părtăşiei lăuntrice cu împăratul dinăuntru.

De multe ori ne comportăm ca nişte smintiţi. Când El este în afară, înconjurându-ne, noi me tânguim în interior; când El este înăuntru, suntem ocupaţi flecărind în afară. Nu vă temeţi de vocile oribile ce se fac auzite în interior. Dumnezeu ştie ce să facă cu ele.

Rabinul din Berdicev s-a rugat într-o împrejurare: Stăpâne al universului, poporul Israelului reprezintă filacterele (podoaba) frunţii tale. Când filacterele cad de pe fruntea unui evreu, el le ridică cu dragoste, le curăţă de orice pată şi apoi, cu o sărutare, le pune înapoi. Dumnezeule al lumii, filacterele au căzut la pământ.

Dumnezeu îţi este mai apropiat decât îţi eşti tu însuţi; El îţi simte necazurile şi bucuria mai adânc decât le simţi tu. Gândurile tare rele pătează sfântul Său Nume mai adânc decât pe al tău, aşa că El te va scăpa cu siguranţă de ele pentru a te păstra sfânt în ciuda lor sau chiar pentru a scoate ceva bun din ele.

Dragostea unei mame pentru copilul ei este mai caldă decât dragostea copilului pentru el însuşi. Sprijiniţi-vă pe Hristos şi aici. Gândiţi-vă la El aşa cum v-aţi gândi la o mamă iubitoare.

În ebraică, cuvântul pentru Duhul Sfânt este un substantiv feminin. Catherine de Sienna nu a cunoscut ebraica, dar a a vut intuiţia corectă că, ori de câte ori se ducea la împărtăşanie, se considera un copil sugând la sânul mamei sale.

Vorbele voastre lăuntrice sunt iertate înainte de a fi rostite. Şi e drept să fie aşa. Înainte de a ne naşte, înainte de a face cel mai mic rău, suntem deja condamnaţi la moarte pentru greşelile făcute de alţii. Înainte ca poporul evreu să existe şi să poată ofensa pe Dumnezeu în vreun fel, Dumnezeu i-a spus lui Avraam că descendenţii lui vor fi înrobiţi într-o ţară străină timp de patru secole (Geneza 15:13). Aşadar, este drept să fim iertaţi înainte chiar de a ne pocăi, pentru că noul Adam a murit pentru noi pe cruce.

Prin mintea ta trec gânduri rele deja iertate, rosteşti vorbe deja iertate. Auzi voci interioare astăzi, dar, în realitatea spirituală, ele au fost demult şterse. Timpul este o confuzie în mintea voastră. Auzi astăzi ceea ce aparţine trecutului. Prezentul este comuniunea intimă cu El.

Poţi să-L faci pe Dumnezeu să Se bucure de tine cântând (Ţefania 3:17). Nu pierde ocazia!

De ce sunt în Biblie atât de multe întrebãri fãrã rãspuns ?

Dupã ce am citit Biblia, avem putine lucruri pe care le stim. Multe chestiuni rãmân nelãmurite.

Cum se explicã existenta lui Dumnezeu ? Cine L-a fãcut ? De ce L-a fãcut El pe om ? De ce i-a permis sau i-a poruncit sã nu pãcãtuiascã ? De ce existã suferintã ? De ce chiar si pestii din adâncul oceanelor au cancer ? De ce trãiesc fiintele una pe seama alteia ?Ne vom recunoaste în viata de dincolo ? Cum se face cã moartea unei fiinte acum 2000 de ani afecteazã starea sufletelor noastre ? De ce e important ca locuitorii insulelor Fiji sã stie povestirile regilor evrei ? De ce trebuie ca sufletele sã sufere etern, în iad, pentru pãcatele comise temporar ? Si asa mai departe.

Existã o poveste mexicanã, care contine cea mai bunã solutie la problema tuturor întrebãrilor fãrã rãspuns.

Un pitic numit Tehuda, obosit de batjocura lumii, s-a hotãrât sã-si curme viata aruncându-se întro prãpastie de pe muntele Ciumanda. Pe drum a întâlnit-o pe frumoasa Armida care se ducea sã se sinucidã dincauza trãdãrii iubitului ei; apoi, amândoi s-au întâlnit cu printul Cristopher, care urmãrea sã ucidã, din ordinul regelui, pe banditul Fukinama. Acest tâlhar avea sã fie recunoscut dupã faptul cã avea sase degete la mâna dreaptã.

Cei trei s-au oprit sã se odihneascã la o mãnãstire veche, unde au fost primiti de abatele Timotei. Desi acesta era cãlugãr de multã vreme, faima sfinteniei li se rãspândise de-a lungul si de-a latul tinutului. Când Armida s-a aplecat sã sãrute mâna sfântului, a observat cã avea sase degte. Criminalul hãituit devenise un sfânt.

Si...
Multi doresc sã afle ce s-a întâmplat mai departe cu piticul, printesa, cavalerul si regele care poruncise moartea banditului. Sunt altii care nu mai pun întrebãri si sunt în extaz dupã acest miracol; banditul devenise un luminos exemplu de dragoste si când a fost întrebat cum s-a întâmplat acest lucru, el a rãspuns: Dumnezeu a fãcut-o prin jerfa lui Hristos.

Celelalte întrebãri rãmân fãrã rãspuns, uitate. Cel ales nu le mai pune. Biblia nu contine rãspunsuri pentru a-i satisface pe curiosi.
Sper cã voi nu sunteti dintre ei.

Extrase din volumul:
Richard Wurmbrand - "100 DE MEDITATII DIN ÎNCHISOARE"
Editura STEPHANUS, Bucuresti,1994

"100 de meditatii din închisoare"..

2010-07-12T03:44:00.000-07:00

(continuare)

Căutarea după Dumnezeu (meditaţia nr.30, pag.109)

Această căutare a început demult. Un poem ugaritic, „Ledlulbeş nemequi” (Îl voi lăuda pe Domnul Înţelepciunii), datând cam din anul 2500 î.d.Cr., conţine aceste versuri mişcătoare:

O, dacă aş şti măcar că aceste lucruri vor place unui zeu.
Ce e bine în ochii omului e rău pentru un zeu.
Ce e rău în mintea omului e bun pentru zeul său.
Cine poate înţelege sfatul zeilor în mijlocul cerului?
Planul lui Dumnezeu este ca apele adânci.
Cine-l poate înţelege?

Omul caută o relaţie autentică cu Dumnezeu dar, pentru că voinţa Sa, atitudinea şi gândurile sale ne sunt necunoscute, noi tremurăm la fiecare pas ca nu cumva să le nesocotim. Această frică dispare doar atunci când trecem de la relaţia cu Dumnezeu la posesia Sa.

În Isus, Fiul lui Dumnezeu a devenit om. Între natura umană şi cea divină a avut loc ceva asemănător unei petreceri de nuntă.

Pot să spun acum: „Preaiubitul meu e al meu şi eu sunt a Lui” (Cântarea Cântărilor 6:3). El e posesiunea mea. El dispune de mine dar şi eu dispun de El. Nu mai este o relaţie între două entităţi care se pot despărţi oricând. Bariere este zdrobită de Hristos. Dumnezeu nu mai este singur şi inima obosită a omului nu mai este nici ea singură. Aceasta Îi poate răspunde Domnului său prin afirmaţia lui Shakespeare: Nu mai pot fi slujit de către tine, pentru că nu te pot împărţi în două („Henric al IV-lea”).

Dificultatea de a nu mai înţelege căile lui Dumnezeu dispare. Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: Pentru ce m-ai făcut aşa? (Romani 9:20). Sufletul care Îl are pe Dumnezeu ştie că felul în care El conduce lumea nu poate fi judecat de vederea mioapă a omului. Ai Lui sunt cel care se rătăceşte şi cel ce rătăceşte pe alţii (Iov 12:16). Cel care-L are pe Dumnezeu e satisfăcut cu asta şi nu mai pune întrebări.

În ziua de pe urmă, Domnul va spune unora: niciodată nu v-am cunoscut. Cum oare să nu-Şi poată cunoaşte Ziditorul creatura?

El ne-a creat, dar nu ca pe nişte creaturi exterioare Lui Însuşi; ci pentru a fiinţa şi a ne mişca în El (Fapte 17:28). A dorit unirea cu noi într-o îmbrăţişare eternă şi nu într-o dualitate: cunoscător – cunoscut. La sfârşit vor fi respinşi cei care nu au realizat acest lucru şi au crezut că pot rămâne doar cunoscători ai lui Dumnezeu.

Ei au avut o relaţie cu un Dumnezeu îndepărtat, poate chiar o relaţie bună, profeţind în numele Său, scoţând demoni în numele Său, făcând multe lucruri minunate (Matei 7:22), dar rămânând despărţiţi de Dumnezeu, fără să fi fost ai lui Dumnezeu. Ei nu au aparţinut iubitului lor şi iubitul lor nu le-a aparţinut.

Renumitul mistic creştin Meister Eckhardt spune că cel care doar Îl adoră pe Dumnezeu e un necredincios. Cel care crede e unit cu El şi nu mai e nevoie să-l adore de la distanţă.

Extrase din volumul:
Richard Wurmbrand - "100 DE MEDITATII DIN ÎNCHISOARE"
Editura STEPHANUS, Bucuresti,1994

"100 de meditatii din închisoare"

2010-07-12T03:39:00.000-07:00

fragmente

Richard Wurmbrand

Veşnicia nu înseamnă timp nesfârşit. Aşa ceva nu există, cum nu există spaţii fără dimensiune. Veşnicia este o stare în care timpul nu mai există (Apocalipsa 10:6). Filosoful Boethius a dat o definiţie, în mare, acceptată de Biserica Creştină. Veşnicia este posesia totală, simultană şi perfectă, a unei vieţi complete. Cum a spus gânditorul grec Parmenide: Veşnicia este întreagă, unică. În veşnicie nimic n-a fost sau va fi. Totul este deodată, complet, continuu.

Imaginaţi-vă un film în mişcare. Când îl vedem prin proiector vedem evenimentele înregistrate pe peliculă succesiv şi fiecare pare să fie efectul celor precedente. Odată, la cinema, m-am trezit rugându-mă pentru un om nevinovat care suferea îngrozitor pe ecran. L-am implorat pe Dumnezeu să-l salveze. Dar ceea ce urma să se întâmple se afla deja înregistrat pe film. Treaba mea era doar să fiu atent la el.

Ar trebui să trăim prezentul cu perspectiva eternităţii, în perfectă seninătate. Totul este ştiut dinainte, predestinat (Romani 8:29). Omar Khayyam a exprimat acest lucru atât de bine. Tradiţia islamică atribuie lui Mahomed cuvintele: Pana cu care a scris Dumnezeu toate lucrurile s-a uscat de mult.

Şi creştinii cred în predestinare.

Aşadar, atitudinea ideală pentru un credincios este una contemplativă. Isus spune nu doar Martei, ci tuturor oamenilor: …pentru multe te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua (Luca 10:41-42)

Aproape orice creştin ar spune astăzi că ea a făcut alegerea cea rea: ea nu a ales să pregătească masa pentru cei doisprezece oameni înfometaţi, ci să stea liniştită, să privească la frumuseţea oaspeţilor. Biblia nu ne îndeamnă nicăieri să fim activi, ci în nenumărate ocazii ni se atrage atenţia să veghem. Iată că au venit nişte magi (Matei 2:1). În loc să se uite la ei, oamenii le-au arătat calea spre Betleem fapt ce a costat viaţa multor nevinovaţi. Şi un lepros s-a apropiat de El, i s-a închinat (Matei 8:2). La vremea aceea oamenii nu puteau vindeca lepra.

Nu vă amestecaţi în diferite probleme decât dacă sunteţi siguri că puteţi ajuta. Luaţi seama doar; Domnul face restul.

Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună straşnică (Matei 8:24). Se va întâmpla unul din două lucruri: fie te vei îneca şi vei merge la Tatăl, fie vei scăpa şi vei trăi pentru Tatăl.

Aşa că nu te înspăimânta, ia seama doar! În orice lucru, cu cât te agiţi mai mult, cu atât rezultatele sunt mai rele.

Nu suntem încă în veşnicie, dar putem prinde o străfulgerare a ei, petrecând cât mai mult timp posibil în contemplaţie.

Extrase din volumul:
Richard Wurmbrand - "100 DE MEDITATII DIN ÎNCHISOARE"
Editura STEPHANUS, Bucuresti,1994